Category : Economie

Economie

Guvernantii vor sa ajute antreprenorii. Este posibil sa nu va mai amestecati in afaceri?

Urmarim balacareala politica cu o atentie atat de mare incat ne scapa anumite fapte care sfideaza teoria economica. Vorbesc aici despre actiuni ale guvernului care nu tin practic cont de consecintele amestecului in sfera afacerilor.

“Felicitari celor 5 firme, cunoscute de altfel, pentru care s-a dat o lege speciala. Noi, astia mai mici, ne vom descurca si noi cum putem…”, asa suna insemnarea de pe Facebook a lui Alexandru L., un tanar antreprenor din industria IT&C, ca reactie la ceea ce eu consider o noua masura dezastruoasa a celor care sunt responsabili de formularea si aplicarea politicii guvernului.

Masura interventionista care il supara cu temei pe tanarul intreprinzator se refera la intentia guvernului de a acorda subventii firmelor care vor crea cel putin 200 de locuri de munca “inalt calificate”. Concret, firmele care creeaza cel putin 200 de locuri de munca (cat de subiectiva este descrierea “inalt calificate”) vor putea primi, pentru o perioada de doi ani, o subventie in cuantum de 40-50% pentru cheltuielile salariale, in baza unei scheme de ajutor de stat.

Antreprenorul nostru, care are aproximativ 50 de clienti si afaceri anuale de 1,4 milioane de euro, simte pe propria piele consecintele inregistrate in urma eforturilor de a stimula anumite sectoare economice, iar rolul nostru este aici de a intelege macar cateva dintre urmarile majore ce decurg obligatoriu din aceste intentii aparent bine intentionate. In cazul de fata, sectoarele economice de aplicare a schemei sunt industria producatoare, cu exceptia fabricarii bauturilor si produselor din tutun, productia si furnizarea de energie electrica, termica, gaze, apa calda si aer conditionat, activitati de editare produse software, telecomunicatii, servicii in tehnologia informaticii, activitatii si servicii informatice, cercetare-dezvoltare. Identificam deja prima perversiune a “ajutorului” oferit de stat: propunerea ca executivul sa acorde subventii unor persoane particulare ori sa ajute anumite proiecte il vizeaza pe actorul economic A si uita complet de actorul B. Aceasta masura guvernamentala ii abordeaza pe intreprinzatorii in mainile carora ajunge capitalul si ii pierde din memorie pe cei care au fost lipsiti de el.

Al doilea argument care se opune, fara dubii, impotriva subventiilor guvernamentale, este ca, asemenea imprumuturilor guvernamentale, executivul nu ofera niciodata nimic pentru mediul de business fara sa ia ceva in schimb. Cunoastem cat de solida este argumentatia din scrierile lui Henry Hazlitt. In cartea “Economia intr-o lectie” (recenzata aici), economistul porneste de la o ipoteza vie si in zilele noastre, ale carei manifestari le observam inclusiv in spatiul romanesc: in stiintele economice au loc mai multe erori de gandire decat in orice alt domeniu de studiu cunoscut omului. Factorii cei mai importanti care dau nastere la erori economice in fiecare zi sunt, in primul rand, interpretarea unei idei sau propuneri in favoarea propriilor interese si, in al doilea rand, eroarea omiterii consecintelor secundare. Cand guvernul acorda “ajutoare” celor care dezvolta proiecte prin care se creeaza minimum 200 locuri de munca, ceea ce se intampla in fapt este impozitarea afacerilor private profitabile in vederea sprijinirii celor neprofitabile. Ce va lua guvernul in schimb? Sa nu uitam ca fondurile guvernului provin in totalitate din impozite, asa ca factura finala pentru bugetul total al schemei de ajutor de 440 milioane de lei va fi platita tot de antreprenorii privati.

Una dintre tezele favorite ale interventionistilor este cea bazata pe faptul ca ajutoarele guvernamentale sunt justificate in anumite situatii de criza, insa care sunt sectoarele aflate cu adevarat in dificultate? Despre ce vorbim aici? Este somajul o problema pentru industria IT&C, in care veniturile celor peste 18.000 de firme din Romania au ajuns anul trecut la in jur de 9,4 miliarde de euro, revenind la nivelul din 2008?

Fara sa intru in variabilele de natura politica ale masurii guvernamentale de mai sus si fara a pune in colimator firmele care solicita ajutorul de stat, un lucru este clar pentru noi toti: in cazul unei subventii, este evident ca atat cat vor castiga cele cinci companii vor pierde contribuabilii, iar printre ei se numara si antreprenorii de tipul lui Alexandru L. care pun la bataie toata averea si priceperea lor cand se lanseaza intr-o afacere. Alte sectoare si alti actori economici vor pierde ceea ce prima parte va castiga. Totul se produce prin intermediul impozitelor.

Desi sunt constient de enorma popularitate de care se bucura astazi interventionismul, il las pe cititor, antreprenor sau nu, sa-si imagineze mai departe consecintele interventiilor perturbatoare in sfera economica de care guvernul ar trebui sa se detaseze cat mai mult posibil. Un singur sfat am: nu priviti doar efectele imediate ale unei anumite politici publice, ci mai ales consecintele pe termen lung pe care acea politica le-ar putea crea grupului in particular, dar si asupra tuturor grupurilor!

Read More
Economie Featured

Cele 7 motive absurde care se opun privatizarii

Pentru o economie care are ca nevoi reducerea deficitului bugetar, atragerea capitalului strain si eficientizarea marilor companii, vanzarea activelor statului este singura solutia sanatoasa. Cum misiunea FMI tocmai ce a plecat de la Bucuresti inchizand ochii (pentru a nu stiu cata oara in trei ani de zile) in fata noilor amanari ale intentiilor de vanzare a companiilor de stat, am incercat sa identific motivele invocate de guvernanti pentru tergiversarea privatizarii, un punct fundamental al reformelor economice. Pe langa clasicul si puerilul “nu ne vindem tara”, am gasit sapte pretexte, toate politice, fara niciun caracter tehnic. Cum refuzurile de mai jos au doar temei politic, ma cuprinde o teama solida cu privire la destinul privatizarilor pe care va propun sa o descoperiti la finalul articolului, dupa ce vom analiza cele sapte argumente exclusiv politice. Sa incepem cu primul.

Domeniul X intra in categoria sectoarelor strategice. Imi e greu de inteles de ce, spre exemplu, turismul ar trebui sa fie privat, iar energia nu. Reprezentantii guvernamentali sau, mai enervant, unii consultanti asa-zis independenti, aduc in discutie ca principal argument pentru pastrarea unui anumit domeniu in proprietatea statului sintagma “sector strategic”. Reticenta cu privire la privatizarea sectoarelor “strategice” apare in discursul politicenilor populisti si am auzit-o in dese randuri la microfoanele guvernantilor in ultimii douazeci de ani. Imi aduc aminte doar de fostul premier Emil Boc care, chipurile, ar fi sustinut vanzarea unor pachete minoritare de actiuni la companii de importanta strategica, precum Romgaz, cu o conditie: statul sa pastreze controlul companiilor “strategice”. Care erau explicatiile excluderii de la privatizare a unor zone ale economiei – de altfel, lipsita de orice baza rationala? Statul ar urma, astfel, sa pastreze participatiile majoritare pentru avea “un cuvant greu de spus” in energie si alte sectoare importante. Avem aici de-a face o viziune etatista aberanta care ne aminteste de tarile africane de tip socialist.

Privatizarea nu e un scop in sine. Din observatiile mele, atunci cand un guvernant se fereste sa urmeze o cale corecta, in situatia in care evita o solutie pe care nu o poate duce la capat, propune mai multe variante distincte de cea optima. “Nu avem un singur raspuns la aceasta problema. Eu va propun sa urmam calea X, solutia Y si ar trebui sa ne inspire, de asemenea, rezolvarea Z”. In fata unui astfel de discurs, populatia ramane impresionata. De fapt, situatia de fata ne arata un guvern incapabil si lipsit de dorinta de a pune in practica singura cale de urmat. In cazul nostru: privatizarea. Ce explicatii ne da politicianul care respinge, pur si simplu, atragerea capitalului privat, fie acesta strain sau autohton? “Privatizarea nu trebuie sa fie un obiectiv in sine. Avem si alte variante de lucru.” Care sunt variantele, am vazut in ultimii patru-cinci ani. Eu, unul, nu am descoperit un drum ocolitor mai sanatos decat privatizarea, care elimina arieratele, importa capital si tehnologie si, mai tangibil, capabil sa asimileze nevoile clientilor.

Cetatenii vor protesta. “Nu vrem privatizare”- striga angajatii din anumite organizatii, indeosebi personalul din companiile in care puterea sindicatelor este mare. Angajatii unor companii sau regii de stat se opun privatizarii, ba chiar ameninta cu greva si, in consecinta, politicienii in cautare de popularitate subscriu lozinicilor anti-mediul privat. Intalnim astfel de mesaje in 2012 din partea unor angajati care nu si-au mai primit banii de luni de zile, semn ca o firma neprivatizata nu este eficienta. Ei bine, eu sunt absolut convins ca publicul romanesc a evoluat, iar angajatii companiilor de stat au inteles pe propria piele diferentele de performanta dintre o companie de stat si una privatizata. Problema este si de aceasta data in curtea managementului companiilor de stat si mai ales la guvernanti, care pot influenta constiinta sociala a salariatilor de la stat. Dar cine sa explice chestiunile esentiale oricarui cetatean despre avantajele proprietatii private ori despre insanatosirea finantelor publice prin vanzarea activelor statului pentru reducerea deficitului bugetar daca guvernantii nostri nu au fost in stare sa comunice publicului larg masurile de austeritate din urma cu doi ani?

Mandria nationala. Guvernantii manifesta reticenta in fata privatizarii companiilor ineficiente care inghit in fiecare an fonduri de stat de ordinul sutelor de milioane de euro pentru ca…ei sunt patrioti. Auzim in dese randuri explicatii fundamentate naiv pe teza mandriei nationale ce sustin mentinerea in proprietatea de stat a unui cadavru, Tarom-ul spre exemplu, doar pentru a promova imaginea Romaniei in exterior. Pe baza unui patriotism schilod si fara logica economica, avem aspiratia de a fi prezenti pe aeroporturile Europei, ignorand cum ungurii au falimentat Malev-ul, bulgarii au esuat cu operatorul lor national, iar Olimpic-ul grecilor si-a inchis portile de imbarcare cu pierderi enorme dupa ce a incercat sa mearga pe cont propriu. Atata timp cat ne vom umfla in pene in continuare pentru ca Tarom-ul nostru sa aterizeze cu tricolorul pictat pe coada avionului pe pistele Heathrow ori pe cele din Charles de Gaulle, soarta unei companiii de stat cu perderi de milioane de euro este sortita esecului.

Compania are pierderi. Cine o cumpara? Pe principiul “Fata mea e urata, mai bine o tin in casa”, statul respinge lepadarea de anumite gauri negre si de sursele mari de capusare. O argumentatie fricoasa si fara perspective economice pe termen lung. In mod evident, cand o firma pierde bani privatizarile vor merge destul de greu, insa o echipa de consultanti independenti poate identifica diverse formule de a scoate companiile cu pierderi de sub umbrela statului. Nu sunt adeptul ideii ca statul sa accepte orice varianta, insa, avand in vedere pierderile unei companii, ma intreb: cat mai poate valora aceasta dupa inca trei ani de colectivizare?

Criza financiara. Acesta este, iarasi, un motiv aruncat in discutie frecvent de catre cei care se opun privatizarilor sau doar le prefera pe cele cu dedicatie catre un grup de interese transformat de azi pe maine in “strategic”. Auzim in dese randuri cum turbulentele de pe pietele financiare si deprecierea puternica a actiunilor vor intarzia planurile de privatizare ale guvernului. Despre care planuri vorbim? Sa luam un singur exemplu: jocurile de noroc, un domeniu stabil si in vremuri bune, si in vremuri grele, care poate fi privatizat mai usor. Unele tari pot depasi volatilitatile de pe piete, cum se intampla, pentru exemplu, cu planurile Spaniei de a privatiza loteria de stat, ce-i drept o companie cu profit in crestere. In cazul nostru, ramanem in brate cu Loteria Romana, institutie tentata de drumul insolventei pavat deja de Hidroelectrica, asta dupa ce, in primul rand, cheltuielile “gaurii negre” au crescut prin achizitii supraevaluate, si, in al doilea rand, in conditiile in care operatorul de jocuri de noroc are petitori.

Greaua mostenire. In final, o regula respectata cu sfintenie de toate guvernele post-decembriste: prima conferinta de presa a unui ministru, primele acuze adresate inaintasilor. Ce face un guvernant debusolat fara solutii si lipsit de intentia de a privatiza activele statului? Continua autismul economic si da vina pe greaua mostenire lasata de predecesori. Sa ne uitam doar la programul de guvernare al guvernului USL, care isi propune “continuarea procesului de privatizare, mai ales acolo unde si atunci cand privatizarea aduce responsabilitate si chibzuinta in gestionarea activelor economice si a resurselor, dar dupa finalizarea auditului asupra activitatii guvernului precedent si clarificarea situatiei reale, tehnice si economice a societatilor supuse acestui proces”. Practic, noul sef da vina pe actiunile celui care l-a precedat si asa am rezolvat criza: intreprinderile de stat vor ramane neprivatizate, desi existau mijoacele tehnice necesare. Ati intalnit obsesia fata de “greaua mostenire” si la privat? Ma indoiesc. Sa analizam doar primele zeci de minute care au urmat dupa depunerea jurmantului de catre premierul Victor Ponta. Stiti cat dureaza procesul de predare-primire a tot ce inseamna guvernarea unei tari? Nu mai mult de o ora, atat au stat impreuna in Palatul Victoria Mihai Razvan Ungureanu si presedintele PSD in urma cu trei luni, cand s-a produs cedarea de putere. Chiar si aceste zeci de minute inseamna prea mult pentru politicieni, care ar prefera sa nu se vada deloc in astfel de momente. Pentru o simpla dar relevanta comparatie, tranzitia este profunda in mediul de business in situatia unei schimbari de management. Pe baza unor exemple foarte proaspete, ma refer doar la cazul celor mai mari banci din Romania, unde presedintii care urmeaza sa fie inlocuiti isi exercita functia mai multe luni in paralel cu acomodarea celor care urme.

Pe fondul celor sapte motivatii de mai sus pe care ma astept sa le auzim in continuare din gurile guvernantilor, in contextul recentelor doua luni de criza politica, dar mai ales prin prisma ultimilor trei ani de inactiune politica, am o singura ingrijorare: ca vom ajunge la situatia in care privatizarea sa fie respinsa prin referendum. Cu sau fara cvorum, cu sau fara avizul si erata Curtii Constitutionale a Romaniei.

Read More
Books Economie

Cea mai valoroasa hartie – Biletul de iesire din criza

Au trecut aproape cinci ani de la primele zvacniri ale crizei economice (colapsul bancii de investitii Bear Stearns, apoi inchiderea a doua fonduri de investitii BNP Paribas) si in literatura economica romaneasca abia numaram pe degetele de la o mana titluri relevante care sa ne explice pe indelete economia crizelor. Una dintre primele lucrari despre criza financiara de pe meleagurile noastre, care intr-o tara normala si cu adevarat preocupata de problemele economice ar trebui sa devina un titlu de succes, este ”Biletul de iesire din criza”, scrisa de Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, Mugur Isarescu.

Inainte sa citesc cartea, titlul m-a dus cu gandul la doua lucruri simple. In primul rand, a venit de la sine o comparatie intre titlul cartii si un bilet de externare, pe care pacientii il primesc atunci cand ies din spital mai mult ori mai putin vindecati, iar apoi mintea mi-a zburat la un bilet de tren. Voi dezvolta aceste doua metafore.

Comparatia cu biletul de externare imi aminteste de o intamplare in care un oarecare doctor incurcase stanga cu dreapta atunci cand descria diagnosticul unui pacient dupa o interventie chirurgicala in raportul medical. Rinichiul drept sau stang? Ce importanta are acest detaliu pentru un tanar eliberat de povara unui spital de stat? Recunosc ca am inceput cartea cu o intrebare dubla: autorul, angajat de 16 ani la banca centrala, e de stanga ori de dreapta? Adrian Vasilescu descrie parghiile crizei din perspectiva unui etatist ori din pozitia unui neoliberal? Cartea “Biletul de iesire din criza” recomanda intr-un mod evident interventia statului si reglementarea ca solutii pentru iesirea din criza. Foarte multe argumente din carte tradeaza palaria etatista a lui Adrian Vasilescu: “Pietele nu sunt perfecte”, “o bunastare decenta, iata tinta ce trebuie urmarita”, “o buna reglementare a pietelor e mai mult decat necesara, e obligatorie”, “problema nu este daca statul trebuie ori nu sa intervina in economie, ci cum anume sa intervina fara sa faca mai mult rau decat bine”. Mai profund, autorul propune solutii economice de tip struto-camila, utopice chiar, care mizeaza pe o noua filosofie economica, de natura sa pozitioneze pietele (care ar trebui sa fie libere, insa nu si in opinia reprezentantului BNR) si statul intr-un raport de parteneriat: “pentru a lupta cu aceasta criza, e nevoie ca statele si pietele sa-si dea mana intr-un demers comun de salvare a economiilor” sau “Statul trebuie sa intervina si sa ajute piata sa functioneze bine”. Un bilet de externare contine sfaturi, dar mai ales restrictii din partea medicului specialist, care conform argumentatiei din cartea lui Adrian Vasilescu este intruchipat de institutiile etatiste. Intr-o perioada in care ineficienta interventiei statului si esecul sistemelor politizate sunt evidente, un bilet de iesire din criza pecetluit de parafa etatista nu este credibil, in opinia mea, insa de inteles daca ideea este lansata de catre un reprezentant al bancii centrale care nu va arunca niciodata statul in afara ecuatiilor economice.

Adrian Vasilescu citeaza in cartea sa multi economisti, preponderent pe cei americani, care vorbesc in cartile lor despre criza actuala. Insa, selectia lor este evident influentata de convingerile autorului: este vadita pasiunea domniei sale pentru “marele economist” Keynes, care “a fost reconfirmat” si care ofera si solutia pentru problemele actuale: “investitia este plata de astazi pentru veniturile viitorului”. Lista continua cu mai multi economisti de stanga contemporani: “marele Krugman”, “lucidul” Roubini sau “ingrijoratul” Stiglitz. Il gasim totusi citat in cateva randuri si pe Milton Friedman, ale carui carti au fost repuse totusi in rafturile bibliotecilor, de unde au fost date jos textele lui Keynes, asa ca pretutdineni s-a recurs la interventia masiva a statului in economie, dupa cum insista Adrian Vasilescu.

Spuneam mai sus ca titlul cartii m-a dus cu gandul si la un bilet de tren pentru o calatorie pe drumul cat mai lin al iesirii din criza. Adrian Vasilescu scrie fluent, reusind un melanj placut intre strictetea unui limbaj academic, relaxarea data de detasarea proprie pozitiei pe care o ocupa in cadrul bancii centrale (observator/comunicator) si mai ales trasaturile unui fost jurnalist cu zeci de ani de experienta. Ceea ce reuseste autorul este sa ofere explicatii si solutii la criza (din pacate, exclusiv keynesiste) pe un ton plastic si accesibil chiar si unui public mai putin specializat. Iar comparatiile dintre tendintele economice si fenomene specifice cailor ferate sunt clare, fara echivocuri si absolut savuroase: “Productia renunta la trenurile personal si urca in trenuri rapid.”, “Americanii au gonit cat au putut de tare cu locomotiva lor.”, “Trenul pornise. Trenul globalizarii economiei de piata”, “Iata ca nici bogata America, ahtiata dupa consum, nu-si putea permite sa lase imprumuturile sa alerge numai cu rapidul, fara oprire.”, “Consumul europenilor a inceput sa alerge cu viteza unui tren rapid”, “Problema e legata direct de locul pe care l-ar ocupa in acest tren tara noastra. La ce clasa vom calatori?”, “Incercam sa prindem un alt tren, dupa care alergam dupa multe vreme. Trenul dezvoltarii durabile.”, “Consumatorul, care devenise un tren rapid al cresterii economice, incepea sa fie si un semn de ameliorare a traiului de zi cu zi”, “Trenul consumului alerga repede”. Nu stiu cat de mult ii place lui Adrian Vasilescu sa calatoreasca cu trenul, insa metaforele sale devoaleaza o pasiune pentru acest vehicul. Legatura dintre trenuri si economie ramane interesanta si poate ca ar trebui continuata si prin intermediul altor teorii economice: pentru a evita o noua serie de opriri in mijlocul campului, de preferat sa calatorim intr-o economie de tip TGV (tren de mare viteza), consider ca ar trebui sa luam in considerare si argumentarea neoliberalilor, a libertarienilor. O propunere deschisa pentru viitoarele carti depre economia crizelor scrise dintr-o perspectiva mai echilibrata ideologic.

Cu siguranta, cele mai interesante pasaje ale cartii sunt cele in care Adrian Vasilescu descrie o noua normalitate economica care rezida din regenerarea gandirii economice in societatea noastra. Un pas mare, cum este descris in carte, catre o noua conceptie despre cresterea economica si despre optimizarea structurilor economice: “E timpul, deci, sa ne pregatim pentru intrarea intr-o noua normalitate, cea a lumii de dupa criza, ce va fi radical schimbata.” O teza care se apropie de noul slogan Wall-Street.ro, “pentru noua economie”, conform caruia provocarile trebuie innoite permanent.

Idei mari din “Biletul de iesire din criza”:

• Munca performanta. Cand un adevar esential – care impune pastrarea unui echilibru intre bani si baza lor, munca performanta – incepe sa fie ignorat, criza nu mai poate evitata.

• Nimic nu va mai fi cum a fost. Ne indreptam catre o noua normalitate. „Nu va fi ca in arhitectura. In lume, nenumarate orase, strazi, centre istorice, sunt cladite dupa metoda retro. (…) Daca insa in arhitectura un astfel de procedeu da rezultate bune, in economie ar fi catastrofal. Va fi nevoie de proiecte noi.”

• Daca vrem sa obtinem in economie, cat mai curand, nu doar un ritm al cresterii care sa grabeasca iesirea din criza, ci si un PIB cu o structura noua, cu valori adaugate care sa aduca bunastare pentru o mai mare parte a populatiei, „una din conditiile cardinale este intoarcerea la respectul pentru lucrul bine facut.”

• Trebuie sa intelegem ca nu vom putea reface societatea daca, intai si intai, nu vom regenera conceptia despre munca, daca „nu vom invata lectia lucrului bine facut”.

• Fara pesiunea japoneza (Japonia a fost rapusa de criza in 1990), o relaxare s-a facut simtita pe mai multe piete, mai ales in America. „Fara batalia cu japonezii, pentru productivitate, preturi competitive, consumuri reduse de materii prime si resurse energetice, dar mai ales pentru produse tot mai bune, stacheta tehnologica a coborat treptat”.

• Despre importanta educatiei si a unei temeinice pregatiri. „Piata este departe de a fi doar un spatiu de comert. Trebuie sa fie si un spatiu cultural”.

Cunostintele, aplicate:

Intr-o perioada in care economistii lumii cauta si astazi raspunsuri si explicatii, o lucrare despre economia crizelor si despre cum va arata aceasta in urmatorul ciclu economic este binevenita. Totusi, cartea “Biletul de iesire din criza” este utila indeosebi celor care vor sa inteleaga resorturile crizei din perspectiva unui adept al interventionismului care explica, spre exemplu, doar de ce sistemul bancar poate fi aparat, nu si care sunt costurile asociate acestei actiuni.

Cartea, dintr-o privire:

Titlu: “Biletul de iesire din criza”
Autor: Adrian Vasilescu
Editura: Curtea Veche
Colectia: Profit
Lungime: 280 pagini
Pret: 38 lei

Sursa foto: agentiadecarte.ro

Read More
Economie

Sfaturi pentru politicienii certati cu logica economica

[dropcap]I[/dropcap]nstabilitatea politicienilor este blamabila, dar ne-am obisnuit cu ipocrizia politica. L-am ascultat pe Victor Ponta pe tema esecului privatizarii Oltchim, am stat curios sa vad reactia Opozitiei si am inchis televizorul. Nimic nou: economia este aruncata in vijelia promisiunilor electorale la finele unui al treilea trimestru din cel mai dificil an al crizei actuale, iar temele discursive care au legatura cu proprietatea privata lipsesc cu desavarsire. Dar stau si ma intreb dupa aproape 10 zile de balci cu pseudo-privatizari: cu ce am gresit eu de toti guvernantii sunt certati cu logica economica?

Tocmai ce am primit confirmarea de la Victor Ponta, nimeni altul decat cel care a intrat ieri noapte, la inceput de octombrie, in grupul premierilor – alaturi de Emil Boc si Mihai Razvan Ungureanu – cu echipe de looser-i intr-ale privatizarilor, cu oameni precum Remus Vulpescu, seful OPSPI, sau Daniel Chitoiu, ministrul Economiei: guvernul a luat act de anularea licitatiei pentru vanzarea actiunilor detinute de stat la Oltchim si de faptul ca procesul de privatizare a esuat, fiind necesar ca circul din ultimele zece zile sa inceteze.

Dar sa ne concentram asupra economiei, caci natura malformatiei la nivel de logica este 100% economica: niciun politician din Romania (si aici ii numesc doar pe Ponta, Vulpescu, Ungureanu, Boc, Diaconescu, Chitoiu, Videanu) nu isi doreste privatizarea reala a resurselor publice. Toti politicienii vad privatizarea exclusiv din punct de vedere electoral, ca o parghie de reducere a somajului, si absolut deloc ca o metoda sanatoasa de rentabilizare, orientata catre competitivitate economica, capitol la care suntem penultimii in Uniunea Europeana: ma refer aici doar la frecvent pomenita “urgenta numarul 1” a Guvernului, prin Ministerul Economiei, in calitate de actionar majoritar, aceea de a plati cat mai rapid salariile restante. Cea mai vadita infrangere economica a politicianului roman este in anii de criza contemporana incapacitatea lui de a pune in practica un program de privatizare prin care sa obtina maximizarea cantitatii si calitatii activitatii antreprenoriale.

Cum se intampla, totusi, ca politicienii romani esueaza sistematic intr-un proces fundamental de reforma structurala? Pe langa clasicul si puerilul “nu ne vindem tara”, am gasit in telenovela Diaconescu-Ponta-Vulpescu-Oltchim trei pretexte, toate politice, fara niciun caracter tehnic, pe care le reiau in randurile de mai jos, o solutie economica si o tema de reflectie simpla.

Primul pretext: domeniul petrochimiei intra in categoria sectoarelor strategice. Imi e greu de inteles de ce, spre exemplu, sistemul bancar ar trebui sa fie privat, iar productia de polioli nu. De ce lesia si soda sunt produse strategice pentru tara? Reprezentantii guvernamentali sau, mai enervant, unii consultanti asa-zis independenti, aduc in discutie ca principal argument pentru pastrarea unui anumit domeniu in proprietatea statului sintagma “sector strategic”. Reticenta cu privire la privatizarea sectoarelor “strategice” apare in discursul politicenilor populisti si am auzit-o in dese randuri la microfoanele guvernantilor in ultimele zile: “Oltchim este o tema care poate afecta securitatea nationala” si este firesc ca decidentii politici sa incerce sa cunoasca cat mai multe lucruri pentru a putea adopta deciziile corecte.

Al doilea pretext: privatizarea Oltchim nu e un scop in sine. Sa fie clar pentru toata lumea: domnii Ponta, Chitoiu si Vulpescu si-au dorit o privatizare reala la Oltchim in egala masura cu intentia lui Mihai Razvan Ungureanu de a vinde Cuprumin: DELOC. Din observatiile mele, atunci cand un guvernant se fereste sa urmeze o cale corecta, in situatia in care evita o solutie pe care nu o poate duce la capat, propune mai multe variante distincte de cea optima. “Nu avem un singur raspuns la aceasta problema. Eu va propun sa urmam calea X, solutia Y si ar trebui sa ne inspire, de asemenea, rezolvarea Z”. In fata unui astfel de discurs, populatia ramane impresionata: “guvernantii au avut intentii bune, dar e mai bine ca Oltchim sa fie trecuta in lichidare voluntara; societatea trebuie sa intre in administrare speciala.” De fapt, situatia de fata ne arata un guvern incapabil si lipsit de dorinta de a pune in practica singura cale de urmat. In cazul nostru: privatizarea reala. Ce explicatii ne da politicianul care respinge, pur si simplu, atragerea capitalului privat, fie acesta strain sau autohton? “Privatizarea nu trebuie sa fie un obiectiv in sine. Avem si alte variante de lucru.” Care sunt variantele, am vazut zilele acestea. Eu, unul, nu am descoperit un drum ocolitor mai sanatos decat privatizarea, care elimina arieratele, importa capital si tehnologie si, mai tangibil, capabil sa asimileze nevoile clientilor.

Al treilea motiv este etern: greaua mostenire. O regula respectata cu sfintenie de toate guvernele post-decembriste: avem conferinta de presa a unui ministru, auzim si acuze adresate inaintasilor. Ce face un guvernant debusolat fara solutii si lipsit de intentia de a privatiza activele statului? Continua autismul economic si da vina pe greaua mostenire lasata de predecesori. Sa ne uitam doar la argumentatia lui Victor Ponta: Dan Diaconescu a fost “in combinatie” cu unii membrii PDL in cazul privatizarii Oltchim, precum Adriean Videanu, Cristian Boureanu si Constantin Roibu, fostul director al combinatului, acestia sperand ca vor da o lovitura Guvernului USL. Ati intalnit obsesia fata de “greaua mostenire” si la privat? Ma indoiesc.

Sa continuam cu putina logica economica: va propun, in final, o solutie concreta la situatia Oltchim si o tema de reflectie pentru perioada ce urmeaza. Ambele ii vizeaza pe angajatii combinatului, insa perspectivele sunt diferite.

O solutie in care cred este cea sindicalista, pentru care pledeaza economistul Hans-Hermann Hoppe (foto) – vezi Constitutia si strategia libertatii:

 

Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferata catre cei care le utilizeaza – pamantul agricultorilor, fabricile muncitorilor, strazile celor ce le intretin sau rezidentilor, scolile profesorilor, birourile birocratilor etc.”. Practic, metoda se rezuma la vanzarea activelor detinute si administrate ineficient de stat catre producatorii Oltchim, nimeni altii decat angajatii combinatului din Ramnicu-Valcea. Argumentatia economica este simpla: recunoasterea drepturilor de proprietate ale salariatilor asupra unei cote-parti din activele intreprinderii este insotita de beneficii economice pentru populatie in general: astfel, va lua nastere “un nou capitalist-intreprinzator din randul celor care au deja o experienta de ordin tehnologic in productie.

 

 

In final, tema de reflectie promisa: pentru cei care se intreaba ce sunt si ce fac sindicatele, avem un raspuns. Ele formeaza vocea care face follow-up la mesajele guvernantilor. Liderul salariatilor de la Oltchim tocmai ce ne-a descris cum guvernul a invatat din acest esec si ca va face societatea mult mai atractiva pentru un investitor strategic. Cat de hilara este alaturarea dintre un potential investitor privat si un lider sindical, un reprezentant al sindicatelor cu misiunea de a lupta impotriva capitalismului, nimeni altul decat cel care afirma ca, in prima faza, cu Dan Diaconescu a fost bine, pentru ca, licitand o suma mare, nu a lasat o firma straina sa cumpere compania, stiind intentiile acestora. Nu-i asa ca dupa acest balci cu privatizari, sindicatele au devenit si mai puternice, iar sloganul “nu ne vindem tara” este tot mai accentuat?

Read More
Economie

Cazul Cristian Sima: pericolele capitale care ameninta piata libera

Asa cum din balciul privatizarii Oltchim la televizor multi au tras doar concluzii lipsite de logica economica (privatizarile nu sunt un scop in sine, consultantii poarta vina esecului, compania din Ramnicu Valcea face parte dintr-un sector strategic care trebuie protejat), imi e teama ca circul brokerului fugar Cristian Sima va genera mai multe ineptii care vor clatina bazele pietei de capital si, mai grav, vor trimite la colt argumentatia economica sanatoasa. Cele trei pericole sunt dezvoltate pe scurt mai jos.

1. Povestea lui Cristian Sima reprezinta un studiu de caz graitor care arata ca institutiile etatiste de reglementare (in cazul de fata, CNVM, comisia care supravegheaza piata de capital romaneasca) sunt incapabile sa protejeze interesele investitorilor, asa cum o poate face doar institutia pietei libere. Organizatii ca SEC (in Statele Unite, vezi cazul Bernard Madoff) ori precum CNVM devin tot mai irelevante, iar unii oameni incep sa inteleaga acest lucru.

Spre exemplu, CNVM – o institutie construita exclusiv prin numiri politice – a inchis ochii in cazul FNI, cand nu a reusit sa protejeze zeci de mii de persoane. Dar sa revenim la povestea contemporana cu noi: Cristian Sima – exclus din breasla brokerilor in mai 2008 – s-a metamorfozat intr-un personaj acceptat de institutiile statului. In primul rand, institutiile etatise ar fi trebuit sa se sesizeze atunci cand angajatii WBS Romania prestau servicii (preluari de ordine, emailuri, telefoane) pentru WBS Consulting. In al doilea rand, de ce institutiile statului au inchis ochii atunci cand un pseudo-broker respins de comunitatea pietei de capital a preluat conducerea Bursei de la Sibiu? De ce in Romania anului 2012 exista suspiciuni cu privire la un politician ca Viorel Hrebenciuc, care ar fi contactat un oficial CNVM aflat la Frankfurt cu guvernatorul BNR, o alta autoritate de reglementare (sic!), si pe fostul presedinte al Comisiei si le-a cerut sa amane AGA de la bursa din Sibiu?

In tot acest context cu scenariu de telenovela proasta, cea mai periculoasa amenintare este ca odata incheiata povestea fugii lui Cristian Sima, piata de capital romaneasca sa fie guvernata de o reglementare si mai perversa. Iar acest lucru este foarte posibil, din nenorocire: chiar Daniel Daianu, procurorul care ataca statornic principiile liberalismului economic si, paradoxal, unul dintre pagubitii lui Cristian Sima, mizeaza pe o legiferare mai constrangatoare. Intr-o interventie telefonica in emisiunea Special B1 in care eu am ridicat problema reglementarii pietei de capital creatoare de victime in piata financiara, profesorul Daniel Daianu a spus raspicat: “Trebuie sa existe o reglementare si supraveghere mai severa a pietelor financiare”. Un raspuns nostim din partea unei victime a sistemului etatist ce permite unui individ sa fie in acelasi timp jucator pe piata de capital si presedinte de bursa. In mod indirect, toata povestea cu iz politic a lui Cristian Sima a fost posibila si prin orbirea deliberata a institutiilor de reglementare, care au garantat corectitudinea, specializarea si siguranta care l-ar fi caracterizat pe brokerul-turist din Islanda. Unii colegi din presa se intreaba daca se impune o reglementare mai stricta a intermediarilor de investitii? Pentru cei care mizeaza pe un raspuns afirmativ, ii sfatuiesc sa ia in calcul mai degraba o reglementare exclusiv privata, caci supravegherea etatista isi arata esecul de douazeci de ani incoace.

2. Cea de-a doua mare primejdie poate fi capitala pentru bursa romaneasca: supraexpunerea unui pseudo-broker fugar in media are (ne)sansa sa ingroape imaginea unei piete, care si asa sufera din punct de vedere al increderii. Asa cum multi dintre cetateni nu au inteles din povestea Oltchim-Dan Diaconscu ca vietile noastre ar trebui sa depinda mai putin de guvernanti si mai mult de economia privata, este firesc sa ne temem ca piata de capital poate fi perceputa de publicul larg ca un joc de poker.

Pentru ca aceasta modificare regresiva sa se opreasca imediat, este nevoie de o trezire la realitate a entitatilor implicate in piata de capital: in primul rand, noi, jurnalistii de business, trebuie sa continuam procesul de educatie financiara (prin interviuri, analize, conferinte, etc.), iar ziaristii generalisti si liderii de opinie de la TV sa nu mai compare bursa cu un cazinou; in al doilea rand, este obligatoriu ca brokerii sa comunice transparent, inteligent si perseverent cu media pentru a crea o voce unica a pietei de capital; in al treilea rand, institutiile etatiste de reglementare si supraveghere sa aleaga una din urmatoarele doua cai: administrarea de specialisti privati alesi prin concurs, nu pe linie politica, ori retragerea treptata din ringul pietei de capital.

3. Al treilea mare pericol este mai subtil, cu efecte pe termen lung si care poate diviza cititorii in functie de propriile convingeri. In opinia lui Cristian Sima, din biblioteca unui trader nu ar trebui sa lipseasca cateva carti fundamentale de macroeconomie (cele scrise de Keynes, Stiglitz, Roubini, Greenspan si Paul Volcker). Adica lucrari care propun interventionism, reglementare puternica si … utilizarea matematicii in economie. Ei bine, eu consider (si nu sunt singurul, veti vedea la finalul articolului) ca biblioteca oricarui trader, finantist sau economist ar trebui sa aiba cartile economistilor austrieci Mises, Rothbard sau Hayek. Foarte pe scurt, pentru austrieci, folosirea matematicii in economie este daunatoare pentru ca sincronizeaza marimi eterogene din punct de vedere temporal si al creativitatii antreprenoriale. Acest lucru nu a fost inteles de Cristian Sima (care, dupa propriile declaratii, folosea 40% economie, 60% matematica) si probabil de unul dintre clientii sai de top, economistul interventionist Daniel Daianu. Emotia mea este ca, in conditiile in care televiziunile il vor promova masiv pe acest expert in analiza grafica si algoritmi, perceptia publica il poate propulsa pe Sima drept un model al eficientei expertizei tehnice si al matematicii ca baza a logicii economice.

Read More
1 9 10 11