[dropcap]I[/dropcap]nstabilitatea politicienilor este blamabila, dar ne-am obisnuit cu ipocrizia politica. L-am ascultat pe Victor Ponta pe tema esecului privatizarii Oltchim, am stat curios sa vad reactia Opozitiei si am inchis televizorul. Nimic nou: economia este aruncata in vijelia promisiunilor electorale la finele unui al treilea trimestru din cel mai dificil an al crizei actuale, iar temele discursive care au legatura cu proprietatea privata lipsesc cu desavarsire. Dar stau si ma intreb dupa aproape 10 zile de balci cu pseudo-privatizari: cu ce am gresit eu de toti guvernantii sunt certati cu logica economica?
Tocmai ce am primit confirmarea de la Victor Ponta, nimeni altul decat cel care a intrat ieri noapte, la inceput de octombrie, in grupul premierilor – alaturi de Emil Boc si Mihai Razvan Ungureanu – cu echipe de looser-i intr-ale privatizarilor, cu oameni precum Remus Vulpescu, seful OPSPI, sau Daniel Chitoiu, ministrul Economiei: guvernul a luat act de anularea licitatiei pentru vanzarea actiunilor detinute de stat la Oltchim si de faptul ca procesul de privatizare a esuat, fiind necesar ca circul din ultimele zece zile sa inceteze.
Dar sa ne concentram asupra economiei, caci natura malformatiei la nivel de logica este 100% economica: niciun politician din Romania (si aici ii numesc doar pe Ponta, Vulpescu, Ungureanu, Boc, Diaconescu, Chitoiu, Videanu) nu isi doreste privatizarea reala a resurselor publice. Toti politicienii vad privatizarea exclusiv din punct de vedere electoral, ca o parghie de reducere a somajului, si absolut deloc ca o metoda sanatoasa de rentabilizare, orientata catre competitivitate economica, capitol la care suntem penultimii in Uniunea Europeana: ma refer aici doar la frecvent pomenita “urgenta numarul 1” a Guvernului, prin Ministerul Economiei, in calitate de actionar majoritar, aceea de a plati cat mai rapid salariile restante. Cea mai vadita infrangere economica a politicianului roman este in anii de criza contemporana incapacitatea lui de a pune in practica un program de privatizare prin care sa obtina maximizarea cantitatii si calitatii activitatii antreprenoriale.
Cum se intampla, totusi, ca politicienii romani esueaza sistematic intr-un proces fundamental de reforma structurala? Pe langa clasicul si puerilul “nu ne vindem tara”, am gasit in telenovela Diaconescu-Ponta-Vulpescu-Oltchim trei pretexte, toate politice, fara niciun caracter tehnic, pe care le reiau in randurile de mai jos, o solutie economica si o tema de reflectie simpla.
Primul pretext: domeniul petrochimiei intra in categoria sectoarelor strategice. Imi e greu de inteles de ce, spre exemplu, sistemul bancar ar trebui sa fie privat, iar productia de polioli nu. De ce lesia si soda sunt produse strategice pentru tara? Reprezentantii guvernamentali sau, mai enervant, unii consultanti asa-zis independenti, aduc in discutie ca principal argument pentru pastrarea unui anumit domeniu in proprietatea statului sintagma “sector strategic”. Reticenta cu privire la privatizarea sectoarelor “strategice” apare in discursul politicenilor populisti si am auzit-o in dese randuri la microfoanele guvernantilor in ultimele zile: “Oltchim este o tema care poate afecta securitatea nationala” si este firesc ca decidentii politici sa incerce sa cunoasca cat mai multe lucruri pentru a putea adopta deciziile corecte.
Al doilea pretext: privatizarea Oltchim nu e un scop in sine. Sa fie clar pentru toata lumea: domnii Ponta, Chitoiu si Vulpescu si-au dorit o privatizare reala la Oltchim in egala masura cu intentia lui Mihai Razvan Ungureanu de a vinde Cuprumin: DELOC. Din observatiile mele, atunci cand un guvernant se fereste sa urmeze o cale corecta, in situatia in care evita o solutie pe care nu o poate duce la capat, propune mai multe variante distincte de cea optima. “Nu avem un singur raspuns la aceasta problema. Eu va propun sa urmam calea X, solutia Y si ar trebui sa ne inspire, de asemenea, rezolvarea Z”. In fata unui astfel de discurs, populatia ramane impresionata: “guvernantii au avut intentii bune, dar e mai bine ca Oltchim sa fie trecuta in lichidare voluntara; societatea trebuie sa intre in administrare speciala.” De fapt, situatia de fata ne arata un guvern incapabil si lipsit de dorinta de a pune in practica singura cale de urmat. In cazul nostru: privatizarea reala. Ce explicatii ne da politicianul care respinge, pur si simplu, atragerea capitalului privat, fie acesta strain sau autohton? “Privatizarea nu trebuie sa fie un obiectiv in sine. Avem si alte variante de lucru.” Care sunt variantele, am vazut zilele acestea. Eu, unul, nu am descoperit un drum ocolitor mai sanatos decat privatizarea, care elimina arieratele, importa capital si tehnologie si, mai tangibil, capabil sa asimileze nevoile clientilor.
Al treilea motiv este etern: greaua mostenire. O regula respectata cu sfintenie de toate guvernele post-decembriste: avem conferinta de presa a unui ministru, auzim si acuze adresate inaintasilor. Ce face un guvernant debusolat fara solutii si lipsit de intentia de a privatiza activele statului? Continua autismul economic si da vina pe greaua mostenire lasata de predecesori. Sa ne uitam doar la argumentatia lui Victor Ponta: Dan Diaconescu a fost “in combinatie” cu unii membrii PDL in cazul privatizarii Oltchim, precum Adriean Videanu, Cristian Boureanu si Constantin Roibu, fostul director al combinatului, acestia sperand ca vor da o lovitura Guvernului USL. Ati intalnit obsesia fata de “greaua mostenire” si la privat? Ma indoiesc.
Sa continuam cu putina logica economica: va propun, in final, o solutie concreta la situatia Oltchim si o tema de reflectie pentru perioada ce urmeaza. Ambele ii vizeaza pe angajatii combinatului, insa perspectivele sunt diferite.
O solutie in care cred este cea sindicalista, pentru care pledeaza economistul Hans-Hermann Hoppe (foto) – vezi Constitutia si strategia libertatii:
Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferata catre cei care le utilizeaza – pamantul agricultorilor, fabricile muncitorilor, strazile celor ce le intretin sau rezidentilor, scolile profesorilor, birourile birocratilor etc.”. Practic, metoda se rezuma la vanzarea activelor detinute si administrate ineficient de stat catre producatorii Oltchim, nimeni altii decat angajatii combinatului din Ramnicu-Valcea. Argumentatia economica este simpla: recunoasterea drepturilor de proprietate ale salariatilor asupra unei cote-parti din activele intreprinderii este insotita de beneficii economice pentru populatie in general: astfel, va lua nastere “un nou capitalist-intreprinzator din randul celor care au deja o experienta de ordin tehnologic in productie.
In final, tema de reflectie promisa: pentru cei care se intreaba ce sunt si ce fac sindicatele, avem un raspuns. Ele formeaza vocea care face follow-up la mesajele guvernantilor. Liderul salariatilor de la Oltchim tocmai ce ne-a descris cum guvernul a invatat din acest esec si ca va face societatea mult mai atractiva pentru un investitor strategic. Cat de hilara este alaturarea dintre un potential investitor privat si un lider sindical, un reprezentant al sindicatelor cu misiunea de a lupta impotriva capitalismului, nimeni altul decat cel care afirma ca, in prima faza, cu Dan Diaconescu a fost bine, pentru ca, licitand o suma mare, nu a lasat o firma straina sa cumpere compania, stiind intentiile acestora. Nu-i asa ca dupa acest balci cu privatizari, sindicatele au devenit si mai puternice, iar sloganul “nu ne vindem tara” este tot mai accentuat?
