Pentru o economie care are ca nevoi reducerea deficitului bugetar, atragerea capitalului strain si eficientizarea marilor companii, vanzarea activelor statului este singura solutia sanatoasa. Cum misiunea FMI tocmai ce a plecat de la Bucuresti inchizand ochii (pentru a nu stiu cata oara in trei ani de zile) in fata noilor amanari ale intentiilor de vanzare a companiilor de stat, am incercat sa identific motivele invocate de guvernanti pentru tergiversarea privatizarii, un punct fundamental al reformelor economice. Pe langa clasicul si puerilul “nu ne vindem tara”, am gasit sapte pretexte, toate politice, fara niciun caracter tehnic. Cum refuzurile de mai jos au doar temei politic, ma cuprinde o teama solida cu privire la destinul privatizarilor pe care va propun sa o descoperiti la finalul articolului, dupa ce vom analiza cele sapte argumente exclusiv politice. Sa incepem cu primul.
Domeniul X intra in categoria sectoarelor strategice. Imi e greu de inteles de ce, spre exemplu, turismul ar trebui sa fie privat, iar energia nu. Reprezentantii guvernamentali sau, mai enervant, unii consultanti asa-zis independenti, aduc in discutie ca principal argument pentru pastrarea unui anumit domeniu in proprietatea statului sintagma “sector strategic”. Reticenta cu privire la privatizarea sectoarelor “strategice” apare in discursul politicenilor populisti si am auzit-o in dese randuri la microfoanele guvernantilor in ultimii douazeci de ani. Imi aduc aminte doar de fostul premier Emil Boc care, chipurile, ar fi sustinut vanzarea unor pachete minoritare de actiuni la companii de importanta strategica, precum Romgaz, cu o conditie: statul sa pastreze controlul companiilor “strategice”. Care erau explicatiile excluderii de la privatizare a unor zone ale economiei – de altfel, lipsita de orice baza rationala? Statul ar urma, astfel, sa pastreze participatiile majoritare pentru avea “un cuvant greu de spus” in energie si alte sectoare importante. Avem aici de-a face o viziune etatista aberanta care ne aminteste de tarile africane de tip socialist.
Privatizarea nu e un scop in sine. Din observatiile mele, atunci cand un guvernant se fereste sa urmeze o cale corecta, in situatia in care evita o solutie pe care nu o poate duce la capat, propune mai multe variante distincte de cea optima. “Nu avem un singur raspuns la aceasta problema. Eu va propun sa urmam calea X, solutia Y si ar trebui sa ne inspire, de asemenea, rezolvarea Z”. In fata unui astfel de discurs, populatia ramane impresionata. De fapt, situatia de fata ne arata un guvern incapabil si lipsit de dorinta de a pune in practica singura cale de urmat. In cazul nostru: privatizarea. Ce explicatii ne da politicianul care respinge, pur si simplu, atragerea capitalului privat, fie acesta strain sau autohton? “Privatizarea nu trebuie sa fie un obiectiv in sine. Avem si alte variante de lucru.” Care sunt variantele, am vazut in ultimii patru-cinci ani. Eu, unul, nu am descoperit un drum ocolitor mai sanatos decat privatizarea, care elimina arieratele, importa capital si tehnologie si, mai tangibil, capabil sa asimileze nevoile clientilor.
Cetatenii vor protesta. “Nu vrem privatizare”- striga angajatii din anumite organizatii, indeosebi personalul din companiile in care puterea sindicatelor este mare. Angajatii unor companii sau regii de stat se opun privatizarii, ba chiar ameninta cu greva si, in consecinta, politicienii in cautare de popularitate subscriu lozinicilor anti-mediul privat. Intalnim astfel de mesaje in 2012 din partea unor angajati care nu si-au mai primit banii de luni de zile, semn ca o firma neprivatizata nu este eficienta. Ei bine, eu sunt absolut convins ca publicul romanesc a evoluat, iar angajatii companiilor de stat au inteles pe propria piele diferentele de performanta dintre o companie de stat si una privatizata. Problema este si de aceasta data in curtea managementului companiilor de stat si mai ales la guvernanti, care pot influenta constiinta sociala a salariatilor de la stat. Dar cine sa explice chestiunile esentiale oricarui cetatean despre avantajele proprietatii private ori despre insanatosirea finantelor publice prin vanzarea activelor statului pentru reducerea deficitului bugetar daca guvernantii nostri nu au fost in stare sa comunice publicului larg masurile de austeritate din urma cu doi ani?
Mandria nationala. Guvernantii manifesta reticenta in fata privatizarii companiilor ineficiente care inghit in fiecare an fonduri de stat de ordinul sutelor de milioane de euro pentru ca…ei sunt patrioti. Auzim in dese randuri explicatii fundamentate naiv pe teza mandriei nationale ce sustin mentinerea in proprietatea de stat a unui cadavru, Tarom-ul spre exemplu, doar pentru a promova imaginea Romaniei in exterior. Pe baza unui patriotism schilod si fara logica economica, avem aspiratia de a fi prezenti pe aeroporturile Europei, ignorand cum ungurii au falimentat Malev-ul, bulgarii au esuat cu operatorul lor national, iar Olimpic-ul grecilor si-a inchis portile de imbarcare cu pierderi enorme dupa ce a incercat sa mearga pe cont propriu. Atata timp cat ne vom umfla in pene in continuare pentru ca Tarom-ul nostru sa aterizeze cu tricolorul pictat pe coada avionului pe pistele Heathrow ori pe cele din Charles de Gaulle, soarta unei companiii de stat cu perderi de milioane de euro este sortita esecului.
Compania are pierderi. Cine o cumpara? Pe principiul “Fata mea e urata, mai bine o tin in casa”, statul respinge lepadarea de anumite gauri negre si de sursele mari de capusare. O argumentatie fricoasa si fara perspective economice pe termen lung. In mod evident, cand o firma pierde bani privatizarile vor merge destul de greu, insa o echipa de consultanti independenti poate identifica diverse formule de a scoate companiile cu pierderi de sub umbrela statului. Nu sunt adeptul ideii ca statul sa accepte orice varianta, insa, avand in vedere pierderile unei companii, ma intreb: cat mai poate valora aceasta dupa inca trei ani de colectivizare?
Criza financiara. Acesta este, iarasi, un motiv aruncat in discutie frecvent de catre cei care se opun privatizarilor sau doar le prefera pe cele cu dedicatie catre un grup de interese transformat de azi pe maine in “strategic”. Auzim in dese randuri cum turbulentele de pe pietele financiare si deprecierea puternica a actiunilor vor intarzia planurile de privatizare ale guvernului. Despre care planuri vorbim? Sa luam un singur exemplu: jocurile de noroc, un domeniu stabil si in vremuri bune, si in vremuri grele, care poate fi privatizat mai usor. Unele tari pot depasi volatilitatile de pe piete, cum se intampla, pentru exemplu, cu planurile Spaniei de a privatiza loteria de stat, ce-i drept o companie cu profit in crestere. In cazul nostru, ramanem in brate cu Loteria Romana, institutie tentata de drumul insolventei pavat deja de Hidroelectrica, asta dupa ce, in primul rand, cheltuielile “gaurii negre” au crescut prin achizitii supraevaluate, si, in al doilea rand, in conditiile in care operatorul de jocuri de noroc are petitori.
Greaua mostenire. In final, o regula respectata cu sfintenie de toate guvernele post-decembriste: prima conferinta de presa a unui ministru, primele acuze adresate inaintasilor. Ce face un guvernant debusolat fara solutii si lipsit de intentia de a privatiza activele statului? Continua autismul economic si da vina pe greaua mostenire lasata de predecesori. Sa ne uitam doar la programul de guvernare al guvernului USL, care isi propune “continuarea procesului de privatizare, mai ales acolo unde si atunci cand privatizarea aduce responsabilitate si chibzuinta in gestionarea activelor economice si a resurselor, dar dupa finalizarea auditului asupra activitatii guvernului precedent si clarificarea situatiei reale, tehnice si economice a societatilor supuse acestui proces”. Practic, noul sef da vina pe actiunile celui care l-a precedat si asa am rezolvat criza: intreprinderile de stat vor ramane neprivatizate, desi existau mijoacele tehnice necesare. Ati intalnit obsesia fata de “greaua mostenire” si la privat? Ma indoiesc. Sa analizam doar primele zeci de minute care au urmat dupa depunerea jurmantului de catre premierul Victor Ponta. Stiti cat dureaza procesul de predare-primire a tot ce inseamna guvernarea unei tari? Nu mai mult de o ora, atat au stat impreuna in Palatul Victoria Mihai Razvan Ungureanu si presedintele PSD in urma cu trei luni, cand s-a produs cedarea de putere. Chiar si aceste zeci de minute inseamna prea mult pentru politicieni, care ar prefera sa nu se vada deloc in astfel de momente. Pentru o simpla dar relevanta comparatie, tranzitia este profunda in mediul de business in situatia unei schimbari de management. Pe baza unor exemple foarte proaspete, ma refer doar la cazul celor mai mari banci din Romania, unde presedintii care urmeaza sa fie inlocuiti isi exercita functia mai multe luni in paralel cu acomodarea celor care urme.
Pe fondul celor sapte motivatii de mai sus pe care ma astept sa le auzim in continuare din gurile guvernantilor, in contextul recentelor doua luni de criza politica, dar mai ales prin prisma ultimilor trei ani de inactiune politica, am o singura ingrijorare: ca vom ajunge la situatia in care privatizarea sa fie respinsa prin referendum. Cu sau fara cvorum, cu sau fara avizul si erata Curtii Constitutionale a Romaniei.
